Fără titlu, fără sens

5 A.M. Nici măcar soarele nu a catadicsit încă să-şi arate faţa, palidă de-acum. E aproape toamnă, toate frunzele care foşnesc in jur susură asta ca un cor mistic de preoţi inchinandu-se unei zeităţi de prea mult timp uitate. Până şi banca asta pe care stau miroase a toamna. Până şi eu miros a toamnă… Mmmm, ba nu, asta nu e toamnă..:)) Şi sticla asta parcă e legată de un butoi fară fund care continuă să o umple şi să mă umple… Trag fără chef dintr-o tigară, incercând în acelaşi timp să descopăr alambicul complicat care îmi tot umple sticla. A apărut şi soarele între timp. Îşi face loc, stingher,printre blocurile ăstea cenuşii între care sunt convins că sunt prizonier fără vreo şansă de scăpare. Am brusc senzaţia că eu am ramas in partea de întuneric deşi în jur totul prinde viaţă.  Langă piciorul meu, o furnică şi-a început ziua prin muncă……… aşa cum îi sta bine oricărei furnici, îmi spun eu. Mai iau un gât şi mă întreb unde se duc toţi oamenii ăştia de pe strada… Şi de ce sunt atat de grabiţi cu toţii? Undeva, peste stradă, o femeie între două vârste ţine strans de mână un copil cu un ghiozdan mai mare decât el în spate. Lângă ea, un individ mustăcios, îmbrăcat de scandal, cu o şapcă ante-decembristă pe cap, trage cu nesaţ dintr-un muc de ţigară.  Privind de aici, ai senzaţia că te-ai întors în timp, undeva în anii comunismului. Doi cetăţeni care se îndreaptă mandri spre locul de muncă. Asta ar spune un slogan de încurajare a cincinalelor… Nimic din jur n-ar trăda modernitatea. Poate doar sticla mea de whisky iese puţin din peisaj… Încerc să-mi dau seama de cînd n-am mai dormit. Trebuie să fi trecut ceva vreme, dacă nu reuşesc să-mi amintesc… Adevărul e că uneori mi se pare că eu nu dorm niciodată. Prietenii mei râd de chestia asta ca de o glumă, dar eu sunt din ce în ce mai convins că aşa e. Uite, domnişoara asta draguţă care merge grabită, cu capul în pământ, copleşită de somn sau de gandurile legate de ce are de făcut azi… Oare ea m-a văzut? Oare mă vede cineva? A trecut atât de aproape şi deşi nu mă aşteptam sa întoarcă la mine capul, aşteptam totuşi un gest cât de mic care să o trădeze că m-a văzut, că sunt acolo… Încă o persoană îmi depăşeşte bancuţa… Şi brusc realizez că de fapt nici nu mă interesează dacă mă vede cineva. Aş prefera să nu mă vadă nimeni, să nu îmi vorbească nimeni. Aş prefera ca timpul să se oprească în bucla asta care a început aseară când am hotărât să-mi dau capatul… Whisky, tequila, whisky, tequila….apoi plonjonul ăla acrobatic peste gard, iarba pufoasă care mi-a mângâiat ceafa la cadere…. Şi apoi bancuţa….şi sticla asta nenorocită care nu se mai termină… E incredibil câtă lume e pe stradă la ora asta… Şi câtă lume se trezeşte in fiecare dimineaţă, smulsă de ceasul deşteptător din aşternutul cald, de lângă persoana iubită şi aruncată cu brutalitate sub un duş prea rece. Apoi cafeaua aia salcie de cu o zi înainte, băută pe fugă, în timp ce se încalţă şi apoi…apoi pe scenă, aici, în faţa băncuţei, imensa scenă cu un singur spectator afumat care nu-şi gaseşte locul în peisaj… Mă uit la ceas…5:05 A.M. Ce greu trece timpul… Mai iau un gât şi mă reîntorc la spectacolul dimineţii…